Keresés

AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT / Teatrul de Stat German Timişoara



11 NOIEMBRIE, 19.30, TEATRUL CLASIC IOAN SLAVICI




Samuel Beckett: Aşteptându-l pe Godot (2h cu o pauză)
Teatrul de Stat German Timişoara

Spectacol în limba germană cu traducere la cască în limba română.
Traducerea: Elmar Tophoven

Regia: Christiane J. Schneider

Dramaturg: Cornelia Winkler
Decor şi costume: Sandra Meurer
Regia tehnică: Liviu Oltean
Asistent scenografie: Fehervari Zsolt
Asistenţă de regie: Simona Vintilă
Scene de luptă: Balazs Attila

Distribuţia: Rareş Hontzu, Radu Vulpe, Peter Papakostidis, Horia Săvescu, Simona Vintilă

Sufleuză: Valeria Velimirovici




...când bărbaţi fără biografie şi background social, într-un loc neprecizat mai exactă decât „Strada. Un copac“ şi fac aceasta doar ca să vorbească, să se lămurească pe sine şi unii pe alţii printr-o limbă ce, ca mijloc de comunicare, eşuează în permaneţă şi funcţionează cel mai bine când se ia pe sine în serios – când aceşti bărbaţi dau, prin structuri repetitive, ciclice, sens şi semnificaţii aşteptării lor după o persoană îndoielnică, numită Godot, ce promite presupusa scăpare şi izbăvire –, când gânditorii teoriilor postmoderne descoperă o lume ce se schimbă peste noapte, cu ale ei condiţii aferente de viaţă – când oamenii ajung să îşi piardă, gradual, sistemele de referinţă şi trebuie să îşi reevalueze localizarea, reperele biografice, măsurile propriilor valori morale, ca să rămână în cursa spre un ţel niciodată tangibil – …acestea toate generează acum doar potriviri absolut întâmplătoare, într-o lume postmodernă a nemărginitelor posibilităţi (de interpretare). 
(Thomas Weber-Schallauer) 



Cronici:

Peter Papakostidis e un veritabil Pozzo voluminos, arogant, gustându-şi cu voluptate puterea asupra celuilalt, cu o concreteţe dezumanizantă. Călătoria coşmarescă o sugerează expresiv Horia Săvescu prin semnele supunerii lui Lucky la un supliciu într-o tăcere ancestrală, cultivată parcă în revoltă sfidătoare, ce se impregnează pe chipul personajului şi prin refuzul libertăţii lui. Rareş Hontzu – Wladimir – şi Radu Vulpe – Estragon – joacă în grila firescului, atât al mişcării în scenă, cât şi al limbajului, grija lor fiind de a transmite gradual stările în disperata, nesfârşita, aşteptare, pe o pistă între pământ şi cer, între viaţă şi moarte.“
(Ion Jurca Rovina, în: Renaşterea Bănăţeană)

Nincsenek megjegyzések:

Megjegyzés küldése